Introducere

Apicultura in Romania

Omul primitiv, in cautarea hranei in timpul peregrinarilor sale, a descoperit in scorburile arborilor din paduri, cuiburi de albine de la care, infruntand riscul, a inceput sa culeaga fagurii cu miere, ceea ce a dus treptat la aparitia asa-numitei vanatori de cuiburi de albine, obicei practicat inca si astazi in unele parti din Africa si Asia.

Cu timpul, asa cum s-a intamplat si cu alte vietuitoare, omul a cautat a apropia albinele, taind in acesc scop scorbura de copac din padure si aducand-o langa casa. Studiind apoi viata albinelor si felul lor de inmultire (roire) ulterior, omul a cautat a confectiona adaposturile necesare acestora, impletind in acest scop nuiele lipite la exterior cu lut sau confectionand in acelasi scop cutii din lemn sau chiar tuburi din pamant ars.

Astfel, treptat, s-au format primele prisaci, oamenii incepand sa creasca si sa inmulteasca albinele, indeosebi in zonele cu o clima blanda si o vegetatie corespunzatoare vietii acestora. Din aceste motive, albinaritul a fost o indeletnicire foarte veche a locuitorilor tarii noastre, bazinul carpato-dunarean avand o clima favorabila si o flora diversificata, oferind astfel conditii optime cresterii albinelor.

Fagurii pietrificati, gasiti in unele zone din tara noastra precum si scrierile unor mari istoriografi ai antichitatii ca Herodot, Xenofon si altii, dovedesc ca stuparitul era o ocupatie infloitoare pe meleagurile patriei noastre.

Mierea si ceara produsa pe teritoriul patriei noastre au cunoscut in decursul timpurilor o importanta comerciala, devenind marfuri valoroase, fiind folosite ca mijloc de plata, mai ales pe timpul ocupatiei otomane cabd figurau pe lista tributului datorat. In arhivele istorice se pastreaza acte dotale de stupine, tranzactii si conventii vamale, tratate comerciale, acte de mostenire, vanzare, cumparare, donatii si altele.

Primele date scrise, care amintesc de existenta albinelor si a stupilor pe teritoriul tarii noastre, sunt cunoscute din lucrarile istoricului grec Herodot. Marele comandant de osti, istoricul Xenofon evidentiaza ca "hrana getilor consta in primul rand dim miere, legume, lapte si preparate din lapte si putina carte" iar naturalistul roman Aellianus mentioneaza despre exportul de miere in faguri pe care-l faceau stramosii nostri in acele vremuri.

Dupa ocuparea Daciei de catre trupele romane, albinaritul evolueaza in perioada urmatoare, pe timpul colonizarii Daciei, imprumutand de la romani atat metodele de albinarit cat si terminologia de origine latina, terminologie care s-a transmis pana in zilele noastre.

In tarile Romane (Muntenia si Moldova) pe masura ce cresterea albinelor s-a dezvoltat, s-a inregistrat si o intensificare a valorificarii produselor apicole, mierea si ceara ajungand treptat sa ocupe un loc important, alaturi de cereale si animale, in comertul cu celelalte staturi vecine.

In orasul Caransebes, Ion Tomici fondeaza in anul 1784 prima scoala romaneasca de albinarit tipareste in anul 1823 cartea sa de stuparit intitulata Cultura albinelor sau invatatura despre tinerea stupilor in magatinuri pentru toate partile.

Trecerea de la albinaritul traditional la cel rational, stiintific, fundamentat pe cunoasterea intima a biologiei si vietii albinelor si nevoilor acestora, s-a datorat muncii neobosite a unor mari iubitori ai apiculturii, pe care in semn de omagiu, ii vom aminti in lucrarea de fata.